O zi proasta

“Nu am chef azi/ nu am chef azi/ nu am chef de nimic/ de mine sau de voi…”
Asa a inceput ziua de azi: fara chef, enervate de tantari, care mi-au bazait la ureche toata noaptea, care m-au muscat si mi-au supt tot sangele, ma scarpinam la ora 4 si ceva dimineata de ziceai ca is bolnava de raie. O privire mi-a fost de ajuns sa-mi dau seama ce prostie am facut, cat de penibila am fost, m-am speriat precum Kevin din “Home alone 1” de acel mos pe care il credea criminal, sau mai taraneste zis “ca dracu de tamaie”. Nu am vrut sa vad pe nimeni. E a nu stiu cata oara cand am acel sentiment “pleaca acum pina nu va fi prea tarziu”, dar am ramas, am ramas caci altfel eram indiferenta, nepasatoare: “- Daca am venit impreuna, de ce nu plecam impreuna?” Din pacate pentru mine impreuna insemna eu si Svetlana. Am iesit speriata de bombe, nu stiu cine vroia sa ma opreasca, am zis “lasati-ma in pace” iar apoi acea privire, care o vad si acum si parca zicea: “- Ce faci? Ce-ai patit? De ce fugi asa?” si mi s-a facut rusine, am inteles ca nu era bine ce am facut – nu era bine pentru mine - si vroiam sa plang, dar nu aveam voie, trebuia sa zambesc si sa ma fac ca totul e bine, dar nu prea pot sa ma prefac. Si s-a observant, insa nu mai eram in stare de nimic, nu aveam chef de vorba, vroiam cat mai repede sa raman singura, sau sa ajung acasa si sa ma culc, sa plang in perna fara ca sa ma auda cineva – a nu stiu cata oara… nu am ajuns chiar asa de repede la locul destainuirii, acolo unde eram doar eu, pernele si ursuletul de plus. M-am intors si am izbucnit in plans, imi parea rau ca nu simteam acum nimic, dar in schimb simteam acolo, acolo adanc, in strafund, in locul cel mai ascuns de lume si chiar si de mine, in locul unde nu mai ajunge nimeni, unde nici macar eu nu ajung. Si am plans, inadusindu-ma cu perna, nepermitandu-mi sa scot vreun sunet – era pacatul meu, despre care nu trebuie sa stie nimeni, nu am dreptul sa spun cuiva – e secretul meu, povara mea… cine ar putea intelege ce se petrece acolo cand nici macar eu nu inteleg “DE CE? DE CE? DOAMNE DE CE?” mi-am zis: “nu mai exista nimic sfant in lume!” am gresit si imi pare rau… dar e tarziu, nu mai pot face nimic, si am incercat – un mesaj – dar fara raspuns, si m-am simtiti vinovata, judecata, condamnata. Macar scutiti-ma de durere, altfel numai rezist, sentimentul de vinovatie e prea mare, am dezamagit, am clacat, am primit pamantul si o floare – si e vina mea ca moare – si am incept sa plang… Am adormit, sfasiata, chinuita, mizerabila…
Afara timpul era precum sentimentul ce traieste in mine, o caldura sufocanta, fierbinte, fara pic de vant, arzatoare, ucigatoare. Si totusi am indraznit sa ies, s-o infrunt, singura – eram doar eu si muzica – un prieten de nadejde, care vroia sa ma ajute, sa ma descarc – sa plang, sa ma descatusesc – sa plang, sa evadez – plangand. Sa evadez si sa astept toamna, sa astept caderea frunzelor, ploile care imi vor ascunde lacrimile, vantul care imi alunga amintirile, care imi spune sa astept schimbari… dar vantul nu ar trebui ascultat – stiu asta – si totusi ca in fiecare an il ascult, ca in fiecare an am sa uit pina cand el va decide sa bata impotriva mea, si sa-mi aduca amintirile inapoi… istoria se repeta atunci cand nu invatam din ea. Vantul minte, el spune intotdeauna ceea ce asteptam noi sa auzim – dar nu mi se intampla ce vreau si atunci dau vina pe el, il invinovatesc pentru miciunile pe care defapt eu mi le spun. Mi le spun cu scopul de a mai supravietui un an, apoi inca un an, apoi un alt an – si nu mai stiu ce e adevarat si ce e iluzie. Cum am vrut sa fie lumea si cum e in realitate… “ e prea mult fum”– am spus…