... citesc O. Paler „Desertul ptr totdeauna”, vorbeste la un moment dat despre casa, despre paradisul trait acasa. Imi amintesc si vorbele, amintirile lui Cioran descrise, sau povestile lui Creanga.... Toti, chiar si Paler – sunt convinsa, s-au format in acel loc numit „casa”, acolo au crescut.... acolo am crescut si eu... intr-un mic „paradis”. Am sacralizat acel loc, l-am transformat intr-un templu, un altar sfant, acolo e Dumnezeu – intre acei pereti, printre acea mobila veche, covoare, tapete si fotografii.
Si e adevarat, devin tot mai straina in oras, imi sunt straini oamenii, casele, strazile... totul e strain, necunoscut... insa cand deschid usa apartamentului – totul dispare. Ramane doar apartamentul si amintirile. O iluzie dar, simt ca m-am intors in timp!!!!!!
Asa este, iubim atunci cand pierdem, cand nu mai avem. Iubim ceea ce nu avem!
Sunt sigura ca voi mai schimba cateva case la viata mea, si probabil voi avea si eu o casa a mea.... dar nu cred ca voi simti acel ACASA!!!!! e un sentiment si o traire atat de unic si de neexplicabil, si totusi incerc sa-l explic. E ciudat cum omul nu se multumeste cu necunoscut, cu neintelesul, are nevoie sa stie, sa cunoasca, sa vada, sa atinga, sa existe o explicatie – rationala de dorit!!!!
Sentimentele nu au o explicatie si nici nu o cer, noi suntem cei care o facem. E normal, ne este frica, si din nou incerc sa dau explicatii, sa gasesc o explicatie....
Vorbeam despre casa si acel loc plin de inocenta si de vise...
Mi-e DOR!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Am vrut sa scriu titlul "despre locul unde ne nastem, crestem, inflorim si infruntam vanturi, furtuni, zapada, arsita, ploi...." e prea lung, dar incape aici ca o incheiere...
