O zi de luni

29.09.2008
E luni... o noua zi, o noua saptamana, alti nervi, iar energie consumata aiurea, pe ce? Pe mofturile altora, pe tampeniile facute de ceilalti. Ooooffff si eu ma consum, si ma enervez, si imi vine sa urlu, sa sparg... dar trag adanc aer in piept si incerc sa ma calmez, sunt la lucru, nu pot sa fiu nervoasa. Cu ce au gresit colegii mei? nu am nici un drept sa imi descarc nervii in birou.
Saptamana trecuta mi-am promis sa incep sa scriu amintirile, amintirile care m-au marcat, care mi-au influentat viata, care imi influenteaza si acum zilele... Din pacate sunt asa de crizata ca nu-mi amintesc acum nimic, azi sunt o leguma... in lumea mea ploua, e frig, e ceata, e innourat. Iar eu stau infrigurata si astept o raza de soare, care e mai indrazneata si mai puternica sa-mi strabata norii, sa-i alunge si sa ma incalzeasca...si muzica de la radio ma enerveaza, as asculta total altceva acum, ar trebui s amerg la un mic shopping... oricat de ciudat nu ar suna si nu ar fi, dar shoppingul calmeaza. E uimitor ce poate face o plimbare prin magazine/ buticuri si o golire a cardului. Azi am luat avansul, si luand in considerare ca oricum tre sa platesc o rata, se poate de cheltuit si pe altceva banii. Dar cu chibzuinta, ratiune si cu gandul la ziua de maine, in special la cea de vineri si sambata. Ii usor sa-i cheltui, dar ii greu sa-i faci....
Tre sa plec... la revedere!!!

Unde e bunul simt?

E vorba de bun simt. Cat e de greu sa strangi mizeria facuta de tine? Si aici in primul rand ma refer atunci cand mergi la WC cu alte nevoi decat cea de a face pipi. Stiu ca ii cam scarbos, dar e rahatul tau, deci curata-l! De ce pomenesc despre asa ceva? Va spun: ma duc la “buda” de la servici – ma grabesc foarte tare – iar acolo... groaza, teroare, atat pentru ochi cat si pentru nas, imi venea sa vomit, dar cum avem doar o buda nu am avut de ales, caci nu ma mai puteam tine. Am iesit de acolo neincheiata la pantaloni “mai bine ma inchei pe coridor, decat sa mai stau o secunda acolo”. E atat de jenant, si ma intreb unde sunt cei 7 ani de acasa? Nu am nimic impotriva ca faci treaba mare la servici, la club, in restaurant – adica stiu ca nu-i frumos, dar nu ai ce face, uneori se intampla – dar macar curata dupa tine, trage apa de vreo 2 ori, daca ai geanta la tine si ai si un parfum sau un spray, pulverizeaza un pic, asa de bun simt, ca doar sunt resturile tale. Noi ceilalti cu ce am gresit? Doar bebelusii au dreptul sa faca caca caci pentru ei inca nu s-a inventat manualul bunelor maniere, cum ar fi sa spunem: “vaaai, ce copil needucat, se vede ca nu are cele 7 luni din burta...”
Nu sunt scarboasa din fire, dar asta nu are nici o treaba cu bunul simt. Spune cam multe despre persoana respectiva si despre, nu neaparat educatia cat despre obisnuintele sale.
Gata, mi-am spus dilema de azi, deja ma simt mai bine....

Vesti proaste

Oricat de bine dispus nu ai fi de dimineta, daca primesti o noutate proasta – ti se duce de rapa toata ziua. Asa am patit si eu azi. La ora 8 am aflat ca unul din colegii mei, si in birou suntem doar trei, pleaca. Pleaca la o alta firma, salariu mai mare.... si sunt trista, foarte trista. Ne stim de nici un an, si am invatat multe, am gresit multe, dar mi s-au iertat, am fost corectata si ajutata sa fac bine. Iar acum... iar acum raman singura cu d-na Nicoleta (casiera), si nu stim nici una cine vine in locul lui. Si ne intrebam, si ne este frica: -daca o sa fie o persoana non-sociabila, daca nu o sa-i placa sa glumeasca, sa asculte muzica, sa rada... etc etc etc
O sa fie un cosmar...
Deja ar trebui sa ma cam obisnuiesc, dupa un timp intotdeauna imi pierd prietenii si raman singura. Da stiu, sunt o egoista, in loc sa ma bucur ca si-a gasit ceva mai bun, un loc de munca unde va avea parte de realizari mai mari, satisfactii din toate punctele de vedere, eu ma gandesc la mine. Ma gandesc ca daca nu ma descurc in ceva, si am nevoie de un mic ajutor, ce fac? Directorul economic ii mai varza, cred, si decat mine.
Nu mai am chef de nimic... vreau acasa, in pat, somn, si sa ma mai trezesc o data si totul sa fie ca ieri.... nu mi-au placut niciodata despartirile – de nici un fel, nici macar acel “i-am dat verde” sau “i-am dat papucii”. Intotdeauna trec cu greu peste asa ceva. Ce bine ca azi ii vineri – e weekend, se poate de iesit deseara si maine si incerc sa uit vestea de azi, pe care mi-o voi reaminti luni...

Religia - inspaimantatoare?

Duminica seara am mers cu vecina noastra, mama, inca o doamna si eu la Catedrala din oras, unde se sarbatorea Sf. Iosif cel Nou de la Partoş . Racla sfantului era deschisa pentru enoriasii care au venit sa se roage impreuna cu Înalt Prea Sfinţiei Sale Nicolae al Banatului, Prea Sfinţia Sa Paisie Lugojanul, si alti preoti. Cand am vazut racla cu moastele sfantului, mi-am amintit excursia pe care am facut-o acum demult, parca eram in clasa a 2-a. Una din cunostintele noastre se ocupa cu organizarea de excursii prin locuri sfinte, si ne-a propus si noua, am mers doar eu si mama. Una dintre principalele obiective era Manastirea Poceievskaia din Ucraina.
Dar, sa revenim la ce am vrut sa povestesc, referitor la racla, moaste, sfinti. Eram la o manastire care avea ca niste catacombe unde se tineau slujbe si unde se aflau multe racle cu moastele multor sfinti. Imi amintesc ca am coborat acolo cu mama si cand am vazut atatea sicrie – eram ingrozita, imi venea sa o iau la fuga inapoi, dar in spatele meu erau prea multi, care se mai si impingeau. Deci trebuia sa raman si sa merg inainte. Treceam totsui cu o foarte mare curiozitate si frica in acelasi timp, eram curioasa sa stiu cine se afla sub acea sticla, cine a fost, ce a facut, ma uitam la ei: erau imbracati in haine de preoti, frumoase, stralucitoare, nu mai tin minte exact cum aratau exact, in orice caz nu aratau a zombie sau a cadavre in descompunere – totusi erau sfinti, imbalsamati. Si totusi ma ingrozea gandul:” - Daca se scoala? Daca se trezeste si se ridica din racla?” o cautam pe mama in disperare, o tineam de mana si ma temeam sa nu o pierd. Vreau sa spun ca nu erau doar vreo 2 racle, erau peste 10, unul langa altul. Dupa acest sir erau camarute in care se tineau slujbe – erau niste slujbe puternice, inspaimantatoare – vroiam sa fug, plangeam de frica, ma tineam de mama si a uitam in stanga si in dreapta, ma uitam la pereti – piatra, ma uitam la fetele oamenilor – disperare, cainta, frica, lacrimi, rugaciune. Nu am crezut niciodata ca Dumnezeu poate fi asa de inspaimantator. Nu am crezut ca religia e asa de strasnica. Eram bucuroasa cand am iesit de acolo.
Dar cum se spune o palma nu vine niciodata singura, aceasta experienta nu a fost suficienta pentru acea zi. Am mai trecut prin una. Tot in aceasta biserica era o trecatoare, in piatra, si cobora catre un loc de rugaciune al unui calugar – sincer nu mai tin minte. Dar tin minte urmatoarea intamplare: ca sa ajungi in acea incapere, care era foarte mica, incapeau putini oameni acolo, treceam pe rand, coboram prin acea stramtoare, gaura si ajungeam acolo, unde stateam cateva minute si apoi ieseam. Se zvonea ca daca nu te-ai cait, nu ai cerut iertare atunci cand va trebui sa iesi nu vei putea, cica acea gaura – care era din piatra – se stramta daca omul era pacatos. Mi-a venit si mie randul, am coborat, cu mama bineinteles – imi era o frica de muream: “-daca ma strange si pe mine, daca nu mai pot sa ies de acolo? Eu nu vreau sa raman acolo...” - am stat cat am stat, nu cred ca mai mult de 5-7 min, iar cand am iesit – nu s-a intamplat nimic – am zis: “pfiuuuuuu, Slava Domnului!”, dar in spatele meu venea o femeie, care a ramas blocata – imi amintesc foarte bine – gaura s-a stramtat la talia femeii, si a ramas acolo blocata. In acel moment au fost chemati preoti, s-au adus cadele, carti cu rugaciuni, si s-a tinut o mica spovedanie, liturghie, rugaciuni. Peste vreo 10-15 min femeia a simtit ca poate sa iasa, nu mai este blocata. Eram ingrozita!!! am iesit din biserica si am urcat in autocar cu niste amintiri pe care am crezut ca le-am uitat. Dar uite ca inca le mai tin minte, inca mai simt acel fior, acea frica... ii ceva de nedescris.
Poate ca din aceasta cauza duminica la catedrala nu am putut sa stau, ma simteam rau, era multa lume, lume care nu statea locului, plimbau prin biserica, unii se impingeau.... nu am rezistat – si imi era rusine. Am plecat, am plecat cu parere de rau, caci la noi se spune ca daca nu rezisti inseamna ca te iscodeste diavolul si face tot posibilul numai sa iesi din biserica. Si eu am cedat...

10 - 09 - 08

Nu am subestimat niciodata puterea unei priviri: o privirea mi-a fost deajuns …
Nu am subestimat niciodata puterea cuvantului: acestea sunt ultimele cuvinte…
Puterea glasului celui pe care il asculti: ultimul strigat …
Nu am vrut sa cunosc aceaste puteri, stiam ca ele exista – dar nu le traisem inca, dar momentul a sosit, si am simtit ce inseamna o privire, sunetul acelui glas, cuvinte rostite la intamplare, cuvinte nerostite – tacerea. Si am realizat ca ele impreuna sunt mai puternice decat mine, toate impreuna pot darima peretice i-am ridicat cu scopul de a ne apara.
Acum plang… plang… plang… primesc un mesaj/un telefon si lacrimile se usuca, pe buze imi apare acel zambet care ma da in vileag, acel zambet care spune “SUNT FERICITA!!!!” si imi da puterea sa merg mai departe, ma incurajeaza, ma inspira, atunci ma simt in stare de orice, atunci vreau sa fac de toate… dar aflu ca fericirea nu tine prea mult, bucuria se transforma in scarba, fericirea iarasi dispare si lacrimile se intorc. Totul se naruie, nu mai exista nimic sfant in lume pentru mine, si cum o palma nu vine niciodata singura… mi se inroseste si celalalt obraz, lacrimile nu mai curg caci s-au uscat deja – si plang in sec, sunt precum sahara fara ploaie – uscata, lovita de soare, si totusi rezistenta si frumoasa. Daca o ignori vei regreta, caci vei ramine prizonieul ei pe veci, daca o cunosti, o intelegi, ii afli micile secrete, dificultatile – vei reusi sa te salvezi caci ea te respecta pentru aprecierea ta.
Dar iert – vreau sa imi aduc aminte de ziua cand eram fericita, cu acel zambet pe fata, vreau sa uit mometele grele, vreau sac red ca nimic nu s-a intamplat, ca a fost doar un cosmar. Si ma mint… ma mint… ma mint… Ma mint ca sunt fericita – si nu sunt, ma mint ca nu vreau sa plang – dar lacrimile curg, ma mint ca e cald – dar afara e iarna, ma mint ca azi am sa primesc un mesaj sau telefon si am sa aud din nou aceeasi voce – dar nici unul nici altul nu se grabeste sa apara… si atunci incerc sa uit, sa uit din nou…

O zi proasta

“Nu am chef azi/ nu am chef azi/ nu am chef de nimic/ de mine sau de voi…”
Asa a inceput ziua de azi: fara chef, enervate de tantari, care mi-au bazait la ureche toata noaptea, care m-au muscat si mi-au supt tot sangele, ma scarpinam la ora 4 si ceva dimineata de ziceai ca is bolnava de raie. O privire mi-a fost de ajuns sa-mi dau seama ce prostie am facut, cat de penibila am fost, m-am speriat precum Kevin din “Home alone 1” de acel mos pe care il credea criminal, sau mai taraneste zis “ca dracu de tamaie”. Nu am vrut sa vad pe nimeni. E a nu stiu cata oara cand am acel sentiment “pleaca acum pina nu va fi prea tarziu”, dar am ramas, am ramas caci altfel eram indiferenta, nepasatoare: “- Daca am venit impreuna, de ce nu plecam impreuna?” Din pacate pentru mine impreuna insemna eu si Svetlana. Am iesit speriata de bombe, nu stiu cine vroia sa ma opreasca, am zis “lasati-ma in pace” iar apoi acea privire, care o vad si acum si parca zicea: “- Ce faci? Ce-ai patit? De ce fugi asa?” si mi s-a facut rusine, am inteles ca nu era bine ce am facut – nu era bine pentru mine - si vroiam sa plang, dar nu aveam voie, trebuia sa zambesc si sa ma fac ca totul e bine, dar nu prea pot sa ma prefac. Si s-a observant, insa nu mai eram in stare de nimic, nu aveam chef de vorba, vroiam cat mai repede sa raman singura, sau sa ajung acasa si sa ma culc, sa plang in perna fara ca sa ma auda cineva – a nu stiu cata oara… nu am ajuns chiar asa de repede la locul destainuirii, acolo unde eram doar eu, pernele si ursuletul de plus. M-am intors si am izbucnit in plans, imi parea rau ca nu simteam acum nimic, dar in schimb simteam acolo, acolo adanc, in strafund, in locul cel mai ascuns de lume si chiar si de mine, in locul unde nu mai ajunge nimeni, unde nici macar eu nu ajung. Si am plans, inadusindu-ma cu perna, nepermitandu-mi sa scot vreun sunet – era pacatul meu, despre care nu trebuie sa stie nimeni, nu am dreptul sa spun cuiva – e secretul meu, povara mea… cine ar putea intelege ce se petrece acolo cand nici macar eu nu inteleg “DE CE? DE CE? DOAMNE DE CE?” mi-am zis: “nu mai exista nimic sfant in lume!” am gresit si imi pare rau… dar e tarziu, nu mai pot face nimic, si am incercat – un mesaj – dar fara raspuns, si m-am simtiti vinovata, judecata, condamnata. Macar scutiti-ma de durere, altfel numai rezist, sentimentul de vinovatie e prea mare, am dezamagit, am clacat, am primit pamantul si o floare – si e vina mea ca moare – si am incept sa plang… Am adormit, sfasiata, chinuita, mizerabila…
Afara timpul era precum sentimentul ce traieste in mine, o caldura sufocanta, fierbinte, fara pic de vant, arzatoare, ucigatoare. Si totusi am indraznit sa ies, s-o infrunt, singura – eram doar eu si muzica – un prieten de nadejde, care vroia sa ma ajute, sa ma descarc – sa plang, sa ma descatusesc – sa plang, sa evadez – plangand. Sa evadez si sa astept toamna, sa astept caderea frunzelor, ploile care imi vor ascunde lacrimile, vantul care imi alunga amintirile, care imi spune sa astept schimbari… dar vantul nu ar trebui ascultat – stiu asta – si totusi ca in fiecare an il ascult, ca in fiecare an am sa uit pina cand el va decide sa bata impotriva mea, si sa-mi aduca amintirile inapoi… istoria se repeta atunci cand nu invatam din ea. Vantul minte, el spune intotdeauna ceea ce asteptam noi sa auzim – dar nu mi se intampla ce vreau si atunci dau vina pe el, il invinovatesc pentru miciunile pe care defapt eu mi le spun. Mi le spun cu scopul de a mai supravietui un an, apoi inca un an, apoi un alt an – si nu mai stiu ce e adevarat si ce e iluzie. Cum am vrut sa fie lumea si cum e in realitate… “ e prea mult fum”– am spus…

Changes in my life...

Lumea se schimba, ieri eram copii, azi – rebeli, maine cu familie si copii, iar poimaine copiii nostri vor avea copii.
Am aflat ca una dintre vechile prietene, cu care am fost si la gradinita, si la scoala, fumeaza – stiu ca nu-i nimic neobisnuit, dar pentru mine a fost ca un soc,chiar daca are 20 de ani, eu o tineam minte ca acum vreo 3-4 ani in urma, am refuzat sa accept ca acasa lucrurile se schimba as fi vrut sa conserv acea lume, sa ramana tot asa cum am lasat-o. De aceea cand realizez ca lumea se schimba, creste, evolueaza, raman blocata, nu stiu cum sa reactionez... raman in urma. Dar de data aceasta am fost ajutata sa nu raman pe loc, am vorbit foarte mult, si asta cred ca m-a ajutat sa vad ca nu mai suntem ce am fost ieri. Cu totii ne schimbam, avem alte preocupari, interese, ganduri, amintiri... si totusi mi-a parut bine ca am recuperat ceva din acel timp pierdut, caci s-a creat un mare gol intre noi, care trebuia umplut. Si l-am umplut, un pic – dar totusi, ne-am plimbat prin oras, am trecut pe la gradinita un am invatat, am facut poze, ne-am destainuit una alteia, am vorbit cat mai mult posibil, si toate astea doar intr-o zi, caci din pacate trebuia sa mai merg si in alte parti, alte goluri care trebuiau umplute. Cred ca asta este motivul de ce ma trage acasa, intotdeauna am simtit o caldura foarte mare din partea persoanelor dragi: prieteni, rude, verisori, nu mai zic din partea bunicii, una singura am, si o iubesc enorm, dar nu am s-o inteleg niciodata.

Acasa...

Si aici am avut emotii, caci nu aveam cheile de la apartament si toata speranta imi era in vecini. Abia asteptam sa ma intalnesc cu vecina Ina - ea ii “the girl next door”, cea cu care am fost si la gradinita, si la scoala – pina mama a indraznit si ne-a despartit, dupa clasa a 6-a, caci urma sa invat in Romania – dar nu am avut parte de o astfel de bucurie, ea era plecata in sat. Cheile le-am primit d ela “deadea” Roma, tatal Inei.
ACAAAAASA!!!!!!!!!! nu-mi venea sa cred, era trecut de ora 16, dupa o calatorie groaznica si chinuita de 24 de ora – in sfarsit sunt acasa. Doar cu acest gand “ACASA!” as putea sa trec peste orice, sa suport multe, doar ca sa simt iar acel sentiment “ACASA!” - ii ceva de nedescris. Cum ii melodia aceea “return to the innocence” - cam asa ma simt si eu, acasa e locul unde redevin copil, fara griji, fara servici, este locul care ramane neschimbat, aceeasi mobila, acelasi pat in care am dormit de cand aveam vreo 55 de cm, acea camera plina de farmec si pina astazi, in care mama seara inainte de culcare imi spunea povesti, compuse de ea, combina vreo 2-3 si facea una – cred ca acesta este motivul de ce astazi imi place sa adorm sau televizorul aprins sau cu muzica.
Nu am despachetat nimic... am facut un dus si m-am trantit in pat, am unit patul meu cu cel al fratelui meu, si am facut pat din ala maaaaare, am pornit radioul si am lenevit. Am vrut sa ma uit la televizor, dar nu aveam cablu, ies in coridor – nu ma vede nimeni – hai sa unim acolo ceva, nu stiu ce, si poate arata. Nu am reusit, dar asta nu mai conta dupa ce am gasit 10 euro in ruble. Let's party!!! dar nu azi... sunt prea obosita. Noapte buna!

La Iasi

Nu mai sunt in Timisoara, se simte influenta moldovenilor nostri, si nu numai... se aude alt grai “- Vanea, ti kuda? (- Ioane, incotro?). Soferi care au impresia ca noi, calatorii, suntem obligati sa mergem cu ei. Am refuzat sa merg cu masina cu unul dintre acesti soferi – care credea ca imi face o favoare daca ma ia cu masina, si am luat microbusul Iasi – Chisinau. La vama am trecut lejer, aici nu am avut probleme, totul a decurs linistit.

La Chisinau - capitala Moldovei, un oras mare, modern, cu multe locuri de distractie – dar nu am avut timp sa raman si am plecat mai departe, spre Tighina, Transnistria = PMR ( Republica Moldoveneasca Transnistriana ).

In tren

Stim cu totii cum arata trenurile, accelerat sau rapid, clasa I sau a II-a, din Romania. Compartimente de 8 persoane, mizerie... ce sa mai zic, arata groaznic. Nici nu stiam ce sa fac: sa rad, sa plang, sa ma ingrozesc? Si totusi am avut curaj sa intru si sa ma instalez in compartimentul meu – camera de chin. In compartiment au mai fost: 2 femei si 2 copii, un barbat ( statea in stanga mea ) si un mos, in partea dreapta. Domnul di stanga, la un moment dat de la atata bere s-a imbatat si a bodoganit toata noaptea, ne-a povestit viata lui, motivul de ce bea, citez “ - daca toti beau, de ce sa nu beau si eu?”... Doamne oare cu ce am gresit?
Compartimentul nostru era o “oaza” de mirosuri: mancare, bere... aerul devenea tot mai greu de respirat... eram ca intr-o cutie de chibrite. Ma dureau toate incheieturile, capul, picioarele – caci nu aveam loc unde sa le intind... la veceu nu am indraznit sa merg, am asteptat sa ajung la Iasi, cu gandul ca acolo o sa reusesc......