un alt sfarsit si un alt "inceput nou"...

SE termina 2008... si odata cu sfarsitul lui incepe 2009, cica incepem totul de al inceput, aventuri noi, cunostinte noi, relatii noi.... bullshit... totul e vechi: doar ultima cifra a anului se schimba, iar noi imbatrinim cu un an, iar in noul an nu vreau decat ce e al meu.... vreau sa-mi termin cu BINE anul scolar, la lucru sa nu mai fac nimic aiurea, acasa sa fie pace, liniste... In haosul meu vreau liniste. Vreau sa fiu singura in continuare, sa calatoresc, sa ma plimb, sa invat multe lucruri noi si sa am langa mine oamenii care imi sunt dragi. Vreau un pic mai mult curaj si indrazneala.
Azi e 30 decembrie si sunt la lucru.... maine e 31 si ma pregatesc pentru petrecere/ petreceri, dar ma macina un lucru: intalnesc anul nou cu cineva cu care nu as vrea, dar e singura persoana care mi-a facut o invitatie, si plus ca eu nu platesc nimic... i'm a bitch... am acceptat din motive pur personale, sau mai bine zis egoiste... deja nu ma simt bine, dar am s-o fac si pe asta. Sentimentele incep sa se ascunda, am decis sa le incui in ladita cu amintiri. Ladita cu lucrurile personale, sentimentale si pline de dragoste. Am o cheie, dar din pacate lacatul se rupe de fiecare data cand apare o furtuna puternica... si atunci tot ce era in ladita iese la suprafata, si imi invadeaza inima, mintea, corpul... atunci plang si rad in acelasi timp, sunt fericita dar si foarte trista in acelasi timp... atunci simt ca innebunesc. Dar cu chin si vai ma tarasc pina la ladita si adun totul la loc, si o incui din nou... cu acelasi lacat, si sunt constienta ca povestea se va repeta... si zambesc :)
Fara sentimente aceasta lume nu va rezista, sau poate fara sentimente ar fi mai bine, dar nu am mai avea motive sa traim, e frumos sa simti, e ca si cum am fi blestemati cu un har...
Zbuciumul se petrece intre piele oase, muschi, vase de sange, inima, minte si restul organismului... nereusind sa iasa afara...

un om rau....

Sunt coplesita de sentimente.... nu pot sa ma bucur, chiar daca ar trebui, nu pot – IMI PARE RAU, dar nu pot. Deobicei incerc sa uit greselile pe care le-am facut, sterg tot, nu mai deschid acel subiect... ma prefac ca nu s-a intamplat nimic, si ii relativ ok, atata timp cat nu imi reaminteste nimeni de acea greseala. Dar aceasta greseala e altfel, aici sunt implicati prea multi oameni, si a iesit urat, certuri, indoieli, nesiguranta, ura, dispret, lacrimi... si de fiecare data cand imi amintesc sau mi se aduce aminte de aceasta greseala nu am puterea sa reactionez, ma incord aiurea, nu ma simt deloc in largul meu, ma zbat ca pestele pe uscat, simt un dispret si o iritare, o groaza, o tristete.... acum am aflat ca mai ii implicat si un copil, si nu pot sa reactionez pozitiv, nu am puterea de a ma bucura... este ceva cu care voi trai tot timpul. Si imi pare rau caci e verisoara mea, dar nu am vrut sa se intample asa, am vrut ceva mai bun pentru ea... imi pare rau ca nu pot sa ma bucur... sunt foarte confuza si iritata... nu as fi asa nici daca as afla ca am dat mana cu cineva care are SIDA, chiar daca nu se transmite prin astfel de atingeri, prima reactie a oricarui om e de a se speria, de a da inapoi... iar acum nu ca m-am speriat si am dat inapoi, m-am simtit mizerabil, un gunoi, un om rau si incapabil sa ierte si sa uite.... si imi pare rau...
sunt un om rau, iar scuzele nu isi au rostul “cine se scuza, se acuza...”
Dar e prea tarziu...

... rusine ...

... am gresit.... am gresit si imi pare rau... imi pare foarte rau. Iar sentimentul este groaznic, caci nu imi place sa gresesc si cineva sa stie. Daca e sa gresesc vrea sa suport doar eu consecintele si sa nu mai implice pe nimeni... dar e greu. Tot timpul mai e cineva implicat in greselile noastre. Iar rusinea care ma napadeste fata de acea sau acele persoane e imensa si groaznica, ma macina si nu imi da pace nici o secunda. Si deobicei raman blocata atunci cand gresesc, nu mai stiu ce sa fac, cum sa rezolv... daca era vorba doar despre mine mi se rupea, imi era total indiferent ce se intampla mai departe, dar asa, cand mai este cineva implicat – imi pasa si mi-i rusine, imi vine sa intru 2 m sub pamant... Nu imi vine sa cred ca am gresit, mi s-a dus de rapa toata ziua, nu mai am chef de nimic, si ar fi trebuit sa ma duc la scoala, nu ma mai duc. Imi plang de mila si ma compatimesc, mi-i rusine si regret... stiu ca maine va fi mai bine, adica sper ca va fi mai bine – speranta moare ultima, si noi odata cu ea, nu? Si nu e nimeni langa mine care sa ma incurajeze, sunt singura si tre sa fiu tare, puternica – dar nu sunt – si oricat de mult as vrea sprijinul cuiva drag, nu-l voi cere caci imi e rusine “singur am fost, singur am crescut, pierdut pe drum, pierdut pina acum...” ( Praetor – VeritaSaga ).