Poate fi minciuna scuzata si deci iertata, este ea uneori necesara sau este condamnabila si adevarul este cel mai important?
Sunt in dilema, a trebuit sa mint, si cred ca am facut bine, dar ma chinuie constiinta si imi pare rau ca a trebuit. Sunt o lasa, mi-i rusine si mi-i greu sa recunosc "adevarul" sa fiu complet sincera. Cu unele persoane reusesc, dar cu unii... nici cum nu pot depasi aceasta granita, ma tem sa fiu judecata, criticata privita cu prejudecari. Dar asta e firea omului, cu bune si rele, calitati si defecte, ying si yiang. Nu exista bine fara rau, si rau fara bine - impreuna formeaza un intreg. Un intreg in care prevaleaza fie binele, fie raul, calitatile sau defectele. Si probabil in functie de asta putem spune ca e frumos sau urat. OOOf, sper sa nu trebuiasca sa mint prea des, nu vreau sa-mi uratesc sufletul... Ce folos ar avea daca as fi aranjata, as arata bine, iar sufletul ar fi urat, palid, trist...
Am mintit in speranta ca am ocrotit persoana respectiva - sper ca a fost decizia cea mai bun. Ma tot gandesc la cealalta varianta - sa fi spus adevarul - si nu imi place, e ca atunci cand vrei sa faci ceva anume si alta varianta ti se pare o alternativa ce nu va fi luata in considerare.
Cine e in stare sa zica daca am gresit sau nu? Cred ca noi singuri suntem judecatorii nostri, noi si constiinta noastra avem dreptul si putem sa ne criticam si sa ne judecam actiunile si faptele...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu