... rusine ...

... am gresit.... am gresit si imi pare rau... imi pare foarte rau. Iar sentimentul este groaznic, caci nu imi place sa gresesc si cineva sa stie. Daca e sa gresesc vrea sa suport doar eu consecintele si sa nu mai implice pe nimeni... dar e greu. Tot timpul mai e cineva implicat in greselile noastre. Iar rusinea care ma napadeste fata de acea sau acele persoane e imensa si groaznica, ma macina si nu imi da pace nici o secunda. Si deobicei raman blocata atunci cand gresesc, nu mai stiu ce sa fac, cum sa rezolv... daca era vorba doar despre mine mi se rupea, imi era total indiferent ce se intampla mai departe, dar asa, cand mai este cineva implicat – imi pasa si mi-i rusine, imi vine sa intru 2 m sub pamant... Nu imi vine sa cred ca am gresit, mi s-a dus de rapa toata ziua, nu mai am chef de nimic, si ar fi trebuit sa ma duc la scoala, nu ma mai duc. Imi plang de mila si ma compatimesc, mi-i rusine si regret... stiu ca maine va fi mai bine, adica sper ca va fi mai bine – speranta moare ultima, si noi odata cu ea, nu? Si nu e nimeni langa mine care sa ma incurajeze, sunt singura si tre sa fiu tare, puternica – dar nu sunt – si oricat de mult as vrea sprijinul cuiva drag, nu-l voi cere caci imi e rusine “singur am fost, singur am crescut, pierdut pe drum, pierdut pina acum...” ( Praetor – VeritaSaga ).