Intotdeauna mi-a placut sa tin un “mic” discurs inainte sa cinstesc un pahar de vin: “sa fiti sanatosi, sa dea Domnul sa ploua, sa avem roade, sa creasca graul, sa fie pace pe pamant, sa avem bani, sanatate, etc etc etc” - nici eu nu mai tin minte ce spuneam, dar rudele ma tin minte, si acum imi povestesc si imi amintesc de ce toasturi tineam. Din pacate/ din fericire si azi mai am aceasta tendinta, doar ca de multe ori il spun in gand, iar cu glas tare spun doar “sa fim sanatosi!”. Imi place sa urez lucruri bune, e si un pic de naivitate aici, dar urarile mele vin suflet si sunt sincere – eu chiar vreau sa se intample aceste lucruri, si nu-mi pasa ca sunt ireale, pace pe pamant nu va fi niciodata. Intotdeauna undeva, cineva va dori mai mult, va dori o schimbare, se va impotrivi unor decizii luate de altii. Parintii mei nu vor trai vesnic – si totusi ma rugam sa nu moara niciodata. Pamantul nu va mai fi ce a fost, ploile nu vor mai fi asteptate...
de la un timp incoace nu pot sa mai tin discursuri, ma emotionez foarte tare si ma blochez. Asa am patit la cumatria nepotelului meu. Il iubesc foarte mult pe unchiul meu ( fratele mamei) si toata familia sa, la ei cand vin simt o foarte mare caldura si dragoste, o energie pozitiva si molipsitoare. La cumatrie am ajuns la momentul in care trebuia sa pun bani, sa cinstesc un pahar de coniac si sa urezi ceva noului nascut si parintilor – asa de multe am vrut sa le urez, din toata inima, cu atata dragoste, dar - intotdeauna apare un “dar” - m-am blocat, m-am emotionat, imi venea sa izbucnesc in lacrimi, si chiar nu stiu de ce. Am spus repede ceva, am pus banii, am cinstit si gata... deja aveam noduri in gat. Imi era rusine, atatea primeam de la ei, iar eu nu puteam sa le ofer nimic, erau pur si simplu bucurosi sa ma vada. Seara, defapt noaptea caci era trecut de 1, am plecat la niste rude de-ale lor si am dormit. A doua zi trebuia sa ma intorc acasa. Pe drum am plans ca un copil mic. Eram atat de fericita ca acesti oameni fac parte din viata mea, eram fericita ca ii cunosc, ca imi sunt rude, ca ma primesc cu bratele deschise tot timpul cand vin la ei, iar ei nu iti cer decat sa-i vizitezi. Si atunci mi-am dat seama ce e important in viata mea si ce nu. Ce ar trebui sa pretuiesc si pe ce nu ar trebui sa dau nici 2 bani. Cand ar trebui sa fac compromisuri, ce ar trebui sa accept si ce nu.
Chiar acum ma pun sa trimit niste mesaje...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu