californication

Suferi, doare… vrei sa dispara… bei – saruti, futi si uiti, crezand ca durerea va disparea. Dar a doua zi realizezi ca durerea te macina in continuare, te roade si nu iti da pace. Tu devii tot mai nervos, disperat dupa liniste, pace, visezi la acea luminita de la capatul tunelului, dar ea nu apare, tu tot o cauti printre alcool si pizde, o cauti in acele trupuri care nu stiu sa-ti ofere caldura, care nu simt si nu stiu. Dar tu te minti, tu speri ca maine va fi mai bine, si suferi si doare, si alcoolul curge, noptile trec, trupurile vin si se duc, iar tu simti aceeasi durere… nici nu mai stii ce vrei, te-ai obisnuit, pacea a ramas doar o amintire, dragostea este doar un cuvant, o idee placuta, nimic nu mai conteaza, traiesti ziua de azi sperand ca maine nu va mai veni. Traiesti intr-un pustiu unde nu creste nimic, nu creste fiindca distrugi, calci, rupi, esti singur, asa crezi tu ca e bine. Vezi paduri si rauri in departare, dar nu vrei sa te indrepti intr-acolo, te temi, iar cand ti-I frica lovesti. Nici vantul nu mai bate, nici cerul nu mai plange, o fi zi, o fi noapte tu nu stii. Tot ce stii e ca odata totul a fost altfel, iubeai, erai iubit, atingeai si simteai, soarele nu ardea, era cald si bland, vantul soptea, cerul plangea… si te intrebi acum “ce s-a intamplat?” “cand s-a intamplat?” “unde a disparut totul?”
Alcoolul curge si futi iar… povestea se repeta din nou si din nou…

haitura adaptata

Aho, Aho, copii si frati,
Linga sobi v-adunati,
Si cuvintu-mi ascultati
Ca de altfel inghetati!!!
Ca pe-aici pe la Moldova
Ca si-n toata Europa
Multumita tot lui Vova,
Nu mai incalzeste soba.
Cica Vova cel Viteaz,
Nu mai vrea sa dai GAZ,
Chiar de-ngheata lumea azi,
Si stau cu tsurtsuri la nas,
Din Ucraina si Slovacia, Romania si Croatia/ Franta,
Bosnia, Bulgaria,
Modovenii din Italia,
In Europa-i mare frig
Se-ncalzesc toti cu "Tizic".
Iar la noi in Chisinau tatzi sarbatoresc si beu,
In loc de GAZ ii dau cu Vodka,
Ca-i tot di acolo de la Vovka,
Dar asta e - Mare necaz,
Lumea-n gheata fara Gaz,
Dar na-i ce-i face, asa-i la noi
Unde te-ntorci numai "Cioroi",
Dar ce-i cu asta, ian sculati,
Cit o sa stati si-o sa-nghetati?
Suiti pe-o roata de Camaz Si strigati cu totii:
GAZ!!! GAZ!!!

un alt sfarsit si un alt "inceput nou"...

SE termina 2008... si odata cu sfarsitul lui incepe 2009, cica incepem totul de al inceput, aventuri noi, cunostinte noi, relatii noi.... bullshit... totul e vechi: doar ultima cifra a anului se schimba, iar noi imbatrinim cu un an, iar in noul an nu vreau decat ce e al meu.... vreau sa-mi termin cu BINE anul scolar, la lucru sa nu mai fac nimic aiurea, acasa sa fie pace, liniste... In haosul meu vreau liniste. Vreau sa fiu singura in continuare, sa calatoresc, sa ma plimb, sa invat multe lucruri noi si sa am langa mine oamenii care imi sunt dragi. Vreau un pic mai mult curaj si indrazneala.
Azi e 30 decembrie si sunt la lucru.... maine e 31 si ma pregatesc pentru petrecere/ petreceri, dar ma macina un lucru: intalnesc anul nou cu cineva cu care nu as vrea, dar e singura persoana care mi-a facut o invitatie, si plus ca eu nu platesc nimic... i'm a bitch... am acceptat din motive pur personale, sau mai bine zis egoiste... deja nu ma simt bine, dar am s-o fac si pe asta. Sentimentele incep sa se ascunda, am decis sa le incui in ladita cu amintiri. Ladita cu lucrurile personale, sentimentale si pline de dragoste. Am o cheie, dar din pacate lacatul se rupe de fiecare data cand apare o furtuna puternica... si atunci tot ce era in ladita iese la suprafata, si imi invadeaza inima, mintea, corpul... atunci plang si rad in acelasi timp, sunt fericita dar si foarte trista in acelasi timp... atunci simt ca innebunesc. Dar cu chin si vai ma tarasc pina la ladita si adun totul la loc, si o incui din nou... cu acelasi lacat, si sunt constienta ca povestea se va repeta... si zambesc :)
Fara sentimente aceasta lume nu va rezista, sau poate fara sentimente ar fi mai bine, dar nu am mai avea motive sa traim, e frumos sa simti, e ca si cum am fi blestemati cu un har...
Zbuciumul se petrece intre piele oase, muschi, vase de sange, inima, minte si restul organismului... nereusind sa iasa afara...

un om rau....

Sunt coplesita de sentimente.... nu pot sa ma bucur, chiar daca ar trebui, nu pot – IMI PARE RAU, dar nu pot. Deobicei incerc sa uit greselile pe care le-am facut, sterg tot, nu mai deschid acel subiect... ma prefac ca nu s-a intamplat nimic, si ii relativ ok, atata timp cat nu imi reaminteste nimeni de acea greseala. Dar aceasta greseala e altfel, aici sunt implicati prea multi oameni, si a iesit urat, certuri, indoieli, nesiguranta, ura, dispret, lacrimi... si de fiecare data cand imi amintesc sau mi se aduce aminte de aceasta greseala nu am puterea sa reactionez, ma incord aiurea, nu ma simt deloc in largul meu, ma zbat ca pestele pe uscat, simt un dispret si o iritare, o groaza, o tristete.... acum am aflat ca mai ii implicat si un copil, si nu pot sa reactionez pozitiv, nu am puterea de a ma bucura... este ceva cu care voi trai tot timpul. Si imi pare rau caci e verisoara mea, dar nu am vrut sa se intample asa, am vrut ceva mai bun pentru ea... imi pare rau ca nu pot sa ma bucur... sunt foarte confuza si iritata... nu as fi asa nici daca as afla ca am dat mana cu cineva care are SIDA, chiar daca nu se transmite prin astfel de atingeri, prima reactie a oricarui om e de a se speria, de a da inapoi... iar acum nu ca m-am speriat si am dat inapoi, m-am simtit mizerabil, un gunoi, un om rau si incapabil sa ierte si sa uite.... si imi pare rau...
sunt un om rau, iar scuzele nu isi au rostul “cine se scuza, se acuza...”
Dar e prea tarziu...

... rusine ...

... am gresit.... am gresit si imi pare rau... imi pare foarte rau. Iar sentimentul este groaznic, caci nu imi place sa gresesc si cineva sa stie. Daca e sa gresesc vrea sa suport doar eu consecintele si sa nu mai implice pe nimeni... dar e greu. Tot timpul mai e cineva implicat in greselile noastre. Iar rusinea care ma napadeste fata de acea sau acele persoane e imensa si groaznica, ma macina si nu imi da pace nici o secunda. Si deobicei raman blocata atunci cand gresesc, nu mai stiu ce sa fac, cum sa rezolv... daca era vorba doar despre mine mi se rupea, imi era total indiferent ce se intampla mai departe, dar asa, cand mai este cineva implicat – imi pasa si mi-i rusine, imi vine sa intru 2 m sub pamant... Nu imi vine sa cred ca am gresit, mi s-a dus de rapa toata ziua, nu mai am chef de nimic, si ar fi trebuit sa ma duc la scoala, nu ma mai duc. Imi plang de mila si ma compatimesc, mi-i rusine si regret... stiu ca maine va fi mai bine, adica sper ca va fi mai bine – speranta moare ultima, si noi odata cu ea, nu? Si nu e nimeni langa mine care sa ma incurajeze, sunt singura si tre sa fiu tare, puternica – dar nu sunt – si oricat de mult as vrea sprijinul cuiva drag, nu-l voi cere caci imi e rusine “singur am fost, singur am crescut, pierdut pe drum, pierdut pina acum...” ( Praetor – VeritaSaga ).

O scrisoare uitata

Draga S...
incerc sa zic ce nu as putea sa-ti zic in fata, caci nu am suficient curaj, iar asa stiu ca tu nu vei citi niciodata aceste randuri... vor ramane fara glas.
Mi-i dor... mi-i dor si imi vine sa plang, as vrea sa te sun sa te chem la o cafea, sa te vad, sa ma uit la tine si sa fiu fericita pentru cateva clipe...sa retraiesc acelasi sentiment, sa simt iar fluturasi in stomac, sa tremur toata, sa-mi fie rusine sa te privesc direct in ochi, sa te privesc pe furis, sa visez cum te sarut, cum ma tii in brate si ma faci copil, sa ma simt in siguranta, protejata de tot si de toate, sa cred ca totul a avut un rost, ca nu am asteptat in zadar.... mi-i dor sa-ti aud vocea... oriunde nu as intoarce capul tresar crezand ca esti prin preajma, tresar si ma cutremur cand vad pe cineva care iti seamana, la chip, la voce, la ochi, la buze...
As vrea sa te vad, dar nu am curajul sa-ti zic, ma tem sa zici NU... si atunci ma resemnez, inghit in sec si merg inainte cu gandul la tine, cu gandul in amintiri, care ma bantuie zi si noapte, apoi se linistesc, iar peste un timp iar revin si iar ma sperie, ma obliga sa ma inchid in camera, sa-mi fie frica sa ies...
Imi vine sa-mi sfasii sufletul, sa-l scot din piept – poate asa nu are sa ma mai doara, sa nu mai simt.. sa trec prin viata fara sentimente, fara dorinta, fara intrebari, fara necesitati... ca un robot.
Mai tii minte acea zi ploioasa, in bar, inainte sa pleci, m-ai sarutat cu atata pofta... si acum simt acel sarut... mai tii minte cand stateam langa tine, tu cica dormeai, eu nu puteam, inima batea asa de tare si imi era rusine, ma temeam sa nu te trezeasca. Dormeam cu urechea pe inima ta si ascultam cum bate linisita si fara griji. Iti mangaiam fata, vrand sa retin fiecare milimetru din fata ta, sa-ti simt pielea, sa-ti retin forma fetei – sa ramana intiparita in mintea mea, si asa a si ramas. Acum cand ma gandesc imi vine sa intind mana si sa simt din nou... dar imi dau seama ca esti doar in mintea mea... as vrea sa traiesc in acea lume...
Nu pot sa iau asupra mea toate prin cate ai trecut, toate loviturile pe care le-ai primit, toate furtunile pe care a trebuit sa le infrunti, morile cu care a trebuit sa lupti... Nu pot, nu am cum... Dar as vrea sa fiu luminita din capatul tunelului, as vrea sa crezi din nou... in mine, in tine, in oameni, in Dumnezeu... as vrea sa crezi ca vreau sa iti fiu alaturi, la bine si la greu... si nu vreau nimic, decat sa crezi in mine si sa ma vrei alaturi... si promit ca nu mai plec...

Un moment de sensibilitate

Intotdeauna mi-a placut sa tin un “mic” discurs inainte sa cinstesc un pahar de vin: “sa fiti sanatosi, sa dea Domnul sa ploua, sa avem roade, sa creasca graul, sa fie pace pe pamant, sa avem bani, sanatate, etc etc etc” - nici eu nu mai tin minte ce spuneam, dar rudele ma tin minte, si acum imi povestesc si imi amintesc de ce toasturi tineam. Din pacate/ din fericire si azi mai am aceasta tendinta, doar ca de multe ori il spun in gand, iar cu glas tare spun doar “sa fim sanatosi!”. Imi place sa urez lucruri bune, e si un pic de naivitate aici, dar urarile mele vin suflet si sunt sincere – eu chiar vreau sa se intample aceste lucruri, si nu-mi pasa ca sunt ireale, pace pe pamant nu va fi niciodata. Intotdeauna undeva, cineva va dori mai mult, va dori o schimbare, se va impotrivi unor decizii luate de altii. Parintii mei nu vor trai vesnic – si totusi ma rugam sa nu moara niciodata. Pamantul nu va mai fi ce a fost, ploile nu vor mai fi asteptate...
de la un timp incoace nu pot sa mai tin discursuri, ma emotionez foarte tare si ma blochez. Asa am patit la cumatria nepotelului meu. Il iubesc foarte mult pe unchiul meu ( fratele mamei) si toata familia sa, la ei cand vin simt o foarte mare caldura si dragoste, o energie pozitiva si molipsitoare. La cumatrie am ajuns la momentul in care trebuia sa pun bani, sa cinstesc un pahar de coniac si sa urezi ceva noului nascut si parintilor – asa de multe am vrut sa le urez, din toata inima, cu atata dragoste, dar - intotdeauna apare un “dar” - m-am blocat, m-am emotionat, imi venea sa izbucnesc in lacrimi, si chiar nu stiu de ce. Am spus repede ceva, am pus banii, am cinstit si gata... deja aveam noduri in gat. Imi era rusine, atatea primeam de la ei, iar eu nu puteam sa le ofer nimic, erau pur si simplu bucurosi sa ma vada. Seara, defapt noaptea caci era trecut de 1, am plecat la niste rude de-ale lor si am dormit. A doua zi trebuia sa ma intorc acasa. Pe drum am plans ca un copil mic. Eram atat de fericita ca acesti oameni fac parte din viata mea, eram fericita ca ii cunosc, ca imi sunt rude, ca ma primesc cu bratele deschise tot timpul cand vin la ei, iar ei nu iti cer decat sa-i vizitezi. Si atunci mi-am dat seama ce e important in viata mea si ce nu. Ce ar trebui sa pretuiesc si pe ce nu ar trebui sa dau nici 2 bani. Cand ar trebui sa fac compromisuri, ce ar trebui sa accept si ce nu.
Chiar acum ma pun sa trimit niste mesaje...