O scrisoare uitata

Draga S...
incerc sa zic ce nu as putea sa-ti zic in fata, caci nu am suficient curaj, iar asa stiu ca tu nu vei citi niciodata aceste randuri... vor ramane fara glas.
Mi-i dor... mi-i dor si imi vine sa plang, as vrea sa te sun sa te chem la o cafea, sa te vad, sa ma uit la tine si sa fiu fericita pentru cateva clipe...sa retraiesc acelasi sentiment, sa simt iar fluturasi in stomac, sa tremur toata, sa-mi fie rusine sa te privesc direct in ochi, sa te privesc pe furis, sa visez cum te sarut, cum ma tii in brate si ma faci copil, sa ma simt in siguranta, protejata de tot si de toate, sa cred ca totul a avut un rost, ca nu am asteptat in zadar.... mi-i dor sa-ti aud vocea... oriunde nu as intoarce capul tresar crezand ca esti prin preajma, tresar si ma cutremur cand vad pe cineva care iti seamana, la chip, la voce, la ochi, la buze...
As vrea sa te vad, dar nu am curajul sa-ti zic, ma tem sa zici NU... si atunci ma resemnez, inghit in sec si merg inainte cu gandul la tine, cu gandul in amintiri, care ma bantuie zi si noapte, apoi se linistesc, iar peste un timp iar revin si iar ma sperie, ma obliga sa ma inchid in camera, sa-mi fie frica sa ies...
Imi vine sa-mi sfasii sufletul, sa-l scot din piept – poate asa nu are sa ma mai doara, sa nu mai simt.. sa trec prin viata fara sentimente, fara dorinta, fara intrebari, fara necesitati... ca un robot.
Mai tii minte acea zi ploioasa, in bar, inainte sa pleci, m-ai sarutat cu atata pofta... si acum simt acel sarut... mai tii minte cand stateam langa tine, tu cica dormeai, eu nu puteam, inima batea asa de tare si imi era rusine, ma temeam sa nu te trezeasca. Dormeam cu urechea pe inima ta si ascultam cum bate linisita si fara griji. Iti mangaiam fata, vrand sa retin fiecare milimetru din fata ta, sa-ti simt pielea, sa-ti retin forma fetei – sa ramana intiparita in mintea mea, si asa a si ramas. Acum cand ma gandesc imi vine sa intind mana si sa simt din nou... dar imi dau seama ca esti doar in mintea mea... as vrea sa traiesc in acea lume...
Nu pot sa iau asupra mea toate prin cate ai trecut, toate loviturile pe care le-ai primit, toate furtunile pe care a trebuit sa le infrunti, morile cu care a trebuit sa lupti... Nu pot, nu am cum... Dar as vrea sa fiu luminita din capatul tunelului, as vrea sa crezi din nou... in mine, in tine, in oameni, in Dumnezeu... as vrea sa crezi ca vreau sa iti fiu alaturi, la bine si la greu... si nu vreau nimic, decat sa crezi in mine si sa ma vrei alaturi... si promit ca nu mai plec...

Un moment de sensibilitate

Intotdeauna mi-a placut sa tin un “mic” discurs inainte sa cinstesc un pahar de vin: “sa fiti sanatosi, sa dea Domnul sa ploua, sa avem roade, sa creasca graul, sa fie pace pe pamant, sa avem bani, sanatate, etc etc etc” - nici eu nu mai tin minte ce spuneam, dar rudele ma tin minte, si acum imi povestesc si imi amintesc de ce toasturi tineam. Din pacate/ din fericire si azi mai am aceasta tendinta, doar ca de multe ori il spun in gand, iar cu glas tare spun doar “sa fim sanatosi!”. Imi place sa urez lucruri bune, e si un pic de naivitate aici, dar urarile mele vin suflet si sunt sincere – eu chiar vreau sa se intample aceste lucruri, si nu-mi pasa ca sunt ireale, pace pe pamant nu va fi niciodata. Intotdeauna undeva, cineva va dori mai mult, va dori o schimbare, se va impotrivi unor decizii luate de altii. Parintii mei nu vor trai vesnic – si totusi ma rugam sa nu moara niciodata. Pamantul nu va mai fi ce a fost, ploile nu vor mai fi asteptate...
de la un timp incoace nu pot sa mai tin discursuri, ma emotionez foarte tare si ma blochez. Asa am patit la cumatria nepotelului meu. Il iubesc foarte mult pe unchiul meu ( fratele mamei) si toata familia sa, la ei cand vin simt o foarte mare caldura si dragoste, o energie pozitiva si molipsitoare. La cumatrie am ajuns la momentul in care trebuia sa pun bani, sa cinstesc un pahar de coniac si sa urezi ceva noului nascut si parintilor – asa de multe am vrut sa le urez, din toata inima, cu atata dragoste, dar - intotdeauna apare un “dar” - m-am blocat, m-am emotionat, imi venea sa izbucnesc in lacrimi, si chiar nu stiu de ce. Am spus repede ceva, am pus banii, am cinstit si gata... deja aveam noduri in gat. Imi era rusine, atatea primeam de la ei, iar eu nu puteam sa le ofer nimic, erau pur si simplu bucurosi sa ma vada. Seara, defapt noaptea caci era trecut de 1, am plecat la niste rude de-ale lor si am dormit. A doua zi trebuia sa ma intorc acasa. Pe drum am plans ca un copil mic. Eram atat de fericita ca acesti oameni fac parte din viata mea, eram fericita ca ii cunosc, ca imi sunt rude, ca ma primesc cu bratele deschise tot timpul cand vin la ei, iar ei nu iti cer decat sa-i vizitezi. Si atunci mi-am dat seama ce e important in viata mea si ce nu. Ce ar trebui sa pretuiesc si pe ce nu ar trebui sa dau nici 2 bani. Cand ar trebui sa fac compromisuri, ce ar trebui sa accept si ce nu.
Chiar acum ma pun sa trimit niste mesaje...

07.10.2008

Haos – gandurile mele sunt intr-un haos continuu. O privire si sunt iarasi la pamant, o atingere care imi da fiori si imi rascoleste sangele, imi trezeste simturile, ma face sa tremur, ma face sa vreau sa plang, o atingere pe care nu vroiam sa o simt, o atingere care nu vroaim sa se termine. Nu vreau nimic mai mult decat acelasi sentiment, aceleasi trairi, aceleasi tresariri, aceeasi fascinatie, aceleasi batai de inima care imi fac sa tremure stomacul, sa fiu fericita si nefericita in acelasi timp, un moment de liniste si nervozitate. O innecare, un plans tacut, o durere ce parca nu se mai termina, o dorinta de a muri, dar nu cred in sinucidere, deci nu am sa fac niciodata asa ceva. O rugaminte neauzita ce se loveste de zidul inalt si gros, o resemnare. Un zambet ce acopera o lacrima. O lupta care nu are un sfarsit. Prea mult alcool - o “dispozitie buna” mascata - prea multe tigari. Mi-e frig, mi-e frica, nu stiu ce sa fac – incerc sa ma ridic, sa-mi revin, sa zambesc, sa fiu draguta – chiar daca eram foarte trista, melancolica. Prea multe amintiri dintr-o data, prea multe sentimente care m-au napadit dintr-un val, dintr-o data. Stiam ce ma asteapta, nu am vrut, dar totusi am mers. Si a fost urat - urat pentru mine. Un brat de sprijin, un zambet, o rusine... le-am trait pe toate. O sete ametitoare, o senzatie de carusel, un somn adanc, o durere de cap, o morala, o rusine... o plimbare, o gura de lapte, un telefon, o intrebare, o rusine si iarasi somn, cu speranta ca voi uita...

O zi de luni

29.09.2008
E luni... o noua zi, o noua saptamana, alti nervi, iar energie consumata aiurea, pe ce? Pe mofturile altora, pe tampeniile facute de ceilalti. Ooooffff si eu ma consum, si ma enervez, si imi vine sa urlu, sa sparg... dar trag adanc aer in piept si incerc sa ma calmez, sunt la lucru, nu pot sa fiu nervoasa. Cu ce au gresit colegii mei? nu am nici un drept sa imi descarc nervii in birou.
Saptamana trecuta mi-am promis sa incep sa scriu amintirile, amintirile care m-au marcat, care mi-au influentat viata, care imi influenteaza si acum zilele... Din pacate sunt asa de crizata ca nu-mi amintesc acum nimic, azi sunt o leguma... in lumea mea ploua, e frig, e ceata, e innourat. Iar eu stau infrigurata si astept o raza de soare, care e mai indrazneata si mai puternica sa-mi strabata norii, sa-i alunge si sa ma incalzeasca...si muzica de la radio ma enerveaza, as asculta total altceva acum, ar trebui s amerg la un mic shopping... oricat de ciudat nu ar suna si nu ar fi, dar shoppingul calmeaza. E uimitor ce poate face o plimbare prin magazine/ buticuri si o golire a cardului. Azi am luat avansul, si luand in considerare ca oricum tre sa platesc o rata, se poate de cheltuit si pe altceva banii. Dar cu chibzuinta, ratiune si cu gandul la ziua de maine, in special la cea de vineri si sambata. Ii usor sa-i cheltui, dar ii greu sa-i faci....
Tre sa plec... la revedere!!!

Unde e bunul simt?

E vorba de bun simt. Cat e de greu sa strangi mizeria facuta de tine? Si aici in primul rand ma refer atunci cand mergi la WC cu alte nevoi decat cea de a face pipi. Stiu ca ii cam scarbos, dar e rahatul tau, deci curata-l! De ce pomenesc despre asa ceva? Va spun: ma duc la “buda” de la servici – ma grabesc foarte tare – iar acolo... groaza, teroare, atat pentru ochi cat si pentru nas, imi venea sa vomit, dar cum avem doar o buda nu am avut de ales, caci nu ma mai puteam tine. Am iesit de acolo neincheiata la pantaloni “mai bine ma inchei pe coridor, decat sa mai stau o secunda acolo”. E atat de jenant, si ma intreb unde sunt cei 7 ani de acasa? Nu am nimic impotriva ca faci treaba mare la servici, la club, in restaurant – adica stiu ca nu-i frumos, dar nu ai ce face, uneori se intampla – dar macar curata dupa tine, trage apa de vreo 2 ori, daca ai geanta la tine si ai si un parfum sau un spray, pulverizeaza un pic, asa de bun simt, ca doar sunt resturile tale. Noi ceilalti cu ce am gresit? Doar bebelusii au dreptul sa faca caca caci pentru ei inca nu s-a inventat manualul bunelor maniere, cum ar fi sa spunem: “vaaai, ce copil needucat, se vede ca nu are cele 7 luni din burta...”
Nu sunt scarboasa din fire, dar asta nu are nici o treaba cu bunul simt. Spune cam multe despre persoana respectiva si despre, nu neaparat educatia cat despre obisnuintele sale.
Gata, mi-am spus dilema de azi, deja ma simt mai bine....

Vesti proaste

Oricat de bine dispus nu ai fi de dimineta, daca primesti o noutate proasta – ti se duce de rapa toata ziua. Asa am patit si eu azi. La ora 8 am aflat ca unul din colegii mei, si in birou suntem doar trei, pleaca. Pleaca la o alta firma, salariu mai mare.... si sunt trista, foarte trista. Ne stim de nici un an, si am invatat multe, am gresit multe, dar mi s-au iertat, am fost corectata si ajutata sa fac bine. Iar acum... iar acum raman singura cu d-na Nicoleta (casiera), si nu stim nici una cine vine in locul lui. Si ne intrebam, si ne este frica: -daca o sa fie o persoana non-sociabila, daca nu o sa-i placa sa glumeasca, sa asculte muzica, sa rada... etc etc etc
O sa fie un cosmar...
Deja ar trebui sa ma cam obisnuiesc, dupa un timp intotdeauna imi pierd prietenii si raman singura. Da stiu, sunt o egoista, in loc sa ma bucur ca si-a gasit ceva mai bun, un loc de munca unde va avea parte de realizari mai mari, satisfactii din toate punctele de vedere, eu ma gandesc la mine. Ma gandesc ca daca nu ma descurc in ceva, si am nevoie de un mic ajutor, ce fac? Directorul economic ii mai varza, cred, si decat mine.
Nu mai am chef de nimic... vreau acasa, in pat, somn, si sa ma mai trezesc o data si totul sa fie ca ieri.... nu mi-au placut niciodata despartirile – de nici un fel, nici macar acel “i-am dat verde” sau “i-am dat papucii”. Intotdeauna trec cu greu peste asa ceva. Ce bine ca azi ii vineri – e weekend, se poate de iesit deseara si maine si incerc sa uit vestea de azi, pe care mi-o voi reaminti luni...

Religia - inspaimantatoare?

Duminica seara am mers cu vecina noastra, mama, inca o doamna si eu la Catedrala din oras, unde se sarbatorea Sf. Iosif cel Nou de la Partoş . Racla sfantului era deschisa pentru enoriasii care au venit sa se roage impreuna cu Înalt Prea Sfinţiei Sale Nicolae al Banatului, Prea Sfinţia Sa Paisie Lugojanul, si alti preoti. Cand am vazut racla cu moastele sfantului, mi-am amintit excursia pe care am facut-o acum demult, parca eram in clasa a 2-a. Una din cunostintele noastre se ocupa cu organizarea de excursii prin locuri sfinte, si ne-a propus si noua, am mers doar eu si mama. Una dintre principalele obiective era Manastirea Poceievskaia din Ucraina.
Dar, sa revenim la ce am vrut sa povestesc, referitor la racla, moaste, sfinti. Eram la o manastire care avea ca niste catacombe unde se tineau slujbe si unde se aflau multe racle cu moastele multor sfinti. Imi amintesc ca am coborat acolo cu mama si cand am vazut atatea sicrie – eram ingrozita, imi venea sa o iau la fuga inapoi, dar in spatele meu erau prea multi, care se mai si impingeau. Deci trebuia sa raman si sa merg inainte. Treceam totsui cu o foarte mare curiozitate si frica in acelasi timp, eram curioasa sa stiu cine se afla sub acea sticla, cine a fost, ce a facut, ma uitam la ei: erau imbracati in haine de preoti, frumoase, stralucitoare, nu mai tin minte exact cum aratau exact, in orice caz nu aratau a zombie sau a cadavre in descompunere – totusi erau sfinti, imbalsamati. Si totusi ma ingrozea gandul:” - Daca se scoala? Daca se trezeste si se ridica din racla?” o cautam pe mama in disperare, o tineam de mana si ma temeam sa nu o pierd. Vreau sa spun ca nu erau doar vreo 2 racle, erau peste 10, unul langa altul. Dupa acest sir erau camarute in care se tineau slujbe – erau niste slujbe puternice, inspaimantatoare – vroiam sa fug, plangeam de frica, ma tineam de mama si a uitam in stanga si in dreapta, ma uitam la pereti – piatra, ma uitam la fetele oamenilor – disperare, cainta, frica, lacrimi, rugaciune. Nu am crezut niciodata ca Dumnezeu poate fi asa de inspaimantator. Nu am crezut ca religia e asa de strasnica. Eram bucuroasa cand am iesit de acolo.
Dar cum se spune o palma nu vine niciodata singura, aceasta experienta nu a fost suficienta pentru acea zi. Am mai trecut prin una. Tot in aceasta biserica era o trecatoare, in piatra, si cobora catre un loc de rugaciune al unui calugar – sincer nu mai tin minte. Dar tin minte urmatoarea intamplare: ca sa ajungi in acea incapere, care era foarte mica, incapeau putini oameni acolo, treceam pe rand, coboram prin acea stramtoare, gaura si ajungeam acolo, unde stateam cateva minute si apoi ieseam. Se zvonea ca daca nu te-ai cait, nu ai cerut iertare atunci cand va trebui sa iesi nu vei putea, cica acea gaura – care era din piatra – se stramta daca omul era pacatos. Mi-a venit si mie randul, am coborat, cu mama bineinteles – imi era o frica de muream: “-daca ma strange si pe mine, daca nu mai pot sa ies de acolo? Eu nu vreau sa raman acolo...” - am stat cat am stat, nu cred ca mai mult de 5-7 min, iar cand am iesit – nu s-a intamplat nimic – am zis: “pfiuuuuuu, Slava Domnului!”, dar in spatele meu venea o femeie, care a ramas blocata – imi amintesc foarte bine – gaura s-a stramtat la talia femeii, si a ramas acolo blocata. In acel moment au fost chemati preoti, s-au adus cadele, carti cu rugaciuni, si s-a tinut o mica spovedanie, liturghie, rugaciuni. Peste vreo 10-15 min femeia a simtit ca poate sa iasa, nu mai este blocata. Eram ingrozita!!! am iesit din biserica si am urcat in autocar cu niste amintiri pe care am crezut ca le-am uitat. Dar uite ca inca le mai tin minte, inca mai simt acel fior, acea frica... ii ceva de nedescris.
Poate ca din aceasta cauza duminica la catedrala nu am putut sa stau, ma simteam rau, era multa lume, lume care nu statea locului, plimbau prin biserica, unii se impingeau.... nu am rezistat – si imi era rusine. Am plecat, am plecat cu parere de rau, caci la noi se spune ca daca nu rezisti inseamna ca te iscodeste diavolul si face tot posibilul numai sa iesi din biserica. Si eu am cedat...